Principesa Margareta – o viaţă între patrie şi destin

Margareta a României s-a născut la Lausanne (Elveţia) în 26 martie 1949. A fost primul copil al Regelui Mihai I şi al Reginei Ana, primind numele bunicii materne, Principesa Margareta a Danemarcei. După trei săptămâni de la naştere, în 15 aprilie, Margareta a fost botezată în rit ortodox. Se respecta Constituţia României din 1923 care prevedea că urmaşii „Majestăţii Sale” vor fi botezaţi şi crescuţi în religia ortodoxă.

Deşi debutul în viaţă s-a făcut, pe cât a fost posibil, prin respectarea obiceiurilor şi a legii româneşti, Margareta a fost un copil român născut şi format în exil. Aceasta a fost un fapt al destinului care a avut urmări importante în conştiinţa şi viaţa Principesei Margareta. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea s-au aflat sub amprenta permanentă a peregrinărilor prin ţări străine. A mers la grădiniţă în Italia, a făcut şcoala în Elveţia şi Anglia, a susţinut examenul de bacalaureat în Franţa, la Grenoble. Mai târziu, a ajuns în Scoţia devenind studentă la prestigioasa universitate britanică din Edinburgh. Aici a dobândit competenţe solide în sociologie socială, drept internaţional şi ştiinţe politice. După absolvirea facultăţii a rămas o vreme în Marea Britanie devenind cercetător specializat în sociologie medicală şi sănătate publică. De la începutul anilor 80 Principesa Margareta a lucrat la ONU în cadrul Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură, care îşi avea sediul la Roma.

Legătura cu identitatea românească s-a făcut treptat, dar încă din perioada copilăriei timpurii. De la vârsta de doi ani a început să înveţe primele cuvinte în limba română de la tatăl său, dar şi cu sprijinul Elenei Catargi, doamnă de onoare a bunicii paterne, Regina Elena. Pe parcurs, reprezentările privitoare la România s-au dezvoltat. De la tatăl său asculta poveşti despre un pământ îndepărtat pe care Regele îl numea „casă”. A ascultat muzică românească, a văzut primele albume fotografice cu imagini minunate din România. Mai târziu a citit excepţionalele memorii ale străbunicii sale, Regina Maria, intitulate „Povestea vieţii mele”.

Toate aceste secvenţe s-au asamblat în sufletul Margaretei într-o imagine a României, care suscita curiozitate şi emoţie. Treptat ţara din povestirile Regelui a luat forma patriei. O patrie, abia întrezărită dar tocmai de aceea idealizată şi care venea în întâmpinarea căutărilor identitare ale Principesei Margareta. Într-un interviu din 1984 Principesa Margareta vorbea în termeni impresionanţi despre seducţia pe care o exercită România asupra Sa: „Eu sunt româncă. Sunt născută şi crescută în exil, dar sunt profund româncă. Venirea în ţară este cea mai puternică şi cea mai ardentă dorinţă a vieţii mele. … Doresc să-i respir aerul, să-i cunosc peisajele, munţii, să-i ating pământul, să văd Marea Neagră. Această ţară exercită o mare fascinaţie asupra mea şi am un sentiment de frustrare pentru că n-o cunosc.”

Ca o concretizare a acestui conţinut afectiv, în vara anului 1989, Principesa a demisionat de la ONU. Presimţea că se vor produce schimbări importante în lumea comunistă şi dorea să fie alături de tatăl său şi de patria după care tânjea. Prin urmare, la începutul lui 1990 a decis că a venit momentul să călătorească spre ţara din „poveste”. Era abia 18 ianuarie când, Principesa Margareta, împreună cu Principesa Sofia, sora sa, ajungeau în România. De lângă scara avionului, care urma să o aducă pentru prima dată acasă, Principesa Margareta făcea o mărturisire emoţionantă: „Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea.” Sigur că România reală era diferită de aceea imaginată de către Margareta. Era, poate, mai tristă, mai închistată şi chiar ostilă. Totuşi, atingerea nemijlocită a ceea ce era românesc a fost revelatoare. Întâlnirea cu patria avea să ocupe un gol identitar, avea să redefinească destinul Principesei. „Ajunsă pe pământ românesc, m-am simţit pentru prima oară în viaţa mea o persoană întreagă! Înainte, aveam mereu sentimentul că jumătate din fiinţa mea lipsea. A fost un moment puternic, important”.

Apoi, cu începere din acel ianuarie 1990, Principesa Margareta a oferit cea mai elegantă şi convingătoare pildă de patriotism modern. Dorul de patrie s-a convertit cu rapiditate într-o activitate, pe cât de intensă pe atât de puţin stridentă, în slujba societăţii româneşti. Prin Fundaţia Principesa Margareta, fondată în 1990, au fost sprijiniţi câteva sute de mii de concetăţeni aflaţi în situaţii sociale dificile. A contribuit substanţial şi necondiţionat la succesul principalelor proiecte postcomuniste româneşti: intrarea în NATO şi UE. Mai trebuie remarcat respectul desăvârşit cu care Principesa Margareta s-a raportat la ceea ce poate oferi substanţă viitorului. A încercat să pună în valoare specificul cultural românesc, a promovat carierele unor tineri talentaţi în domenii precum muzica şi artele. Nu în cele din urmă, Principesa Margareta a ştiut/ştie cum să vorbească despre ţara Sa, despre poporul român. În vocabularul Alteţei Sale nu sunt de găsit cuvinte de ocară, în schimb prin vorbe pe cât de simple pe atât de cuminţi, reuşeşte să evidenţieze calităţi, să ofere motive de optimism.

Într-un anume fel, se poate afirma că Principesa Margareta s-a regăsit pe sine prin naţiunea română. Numai că astăzi, situaţia pare a fi sensibil schimbată. Cred că societatea românească îşi poate regăsi coeziunea, demnitatea prin personaliatea-model a Principesei Margareta, prin valorile pe care, în mod tradiţional, le reprezintă Coroana României.

Post Navigation